Prăznuirea prieteniei
Duminica a 2-a a Sfântului Post
Evanghelia Duminicii a doua a Sfântului şi Marelui Post (Mc. 2. 1-12) ne poartă în Capernaum. Acolo Hristos Se află într-o casă, unde le grăieşte oamenilor „cuvântul lui Dumnezeu" (Cuvântul despre Cuvânt, aşadar!). Din mulțime se desprind patru prieteni, care îl poartă cu sine pe al cincilea, suferind, încercând să străbată până la Hristos Domnul. Imposibil.
Ni-i putem închipui pe oameni, pe ascultători, chiar un pic contrariați pe unii, care tulbură liniştea punctată de glasul Aceluia. Provocați oarecum, cei „patru inşi" nu renunță: sparg acoperişul casei. Lucru deloc greu dacă ne aducem aminte că avem de a face cu o casă din Orient, cărui acoperiş nu are „consistența" celor pe care noi le numim astfel.
Deci, nu acțiunea materială este aceea care le atrage respectul lui Hristos, atenția Lui. Ci încărcătura spirituală a gestului. Lui Hristos, Căruia îi plac extrem de mult curajoșii, nu se poate să nu-i placă fapta aceasta a prieteniei care nu renunță la aflarea Vindecătorului fratelui lor paralizat.
Pentru neputința prietenului îşi depăşesc propria neputință. Şi nimic nu stă împotriva căutării lui Dumnezeu de dragul prieteniei lor. La vremea de trădare ce o trăim, când prieteniile sunt calculate în contabilități ieftine şi, de cele mai multe ori, sunt răsfirate de o primă şi şireată încercare, Evanghelia aceasta ne cheamă la redescoperirea capacității noastre de a ne trăi prietenia. Caratele prieteniei măsurându-se nu în intenții sau în schițări de ajutorare, ci în acțiunea reală, dărâmătoare deoprelişti.
Cine se arată, în primul rând, respectând prietenia lucrătoare a celor patru? Hristos însuşi, Care dăruieşte, semn de prietenie dumnezeiască, iertarea păcatelor celui înlănțuit de boală. Ceilalți, „cărturarii", care se socoteau prieteni ai lui Dumnezeu, nu mai înțeleg nimic.
Dacă ar fi fost ei în locul celor patru spărgători de cer, n-ar fi deranjat cuvântul de învățătură; dar n-ar fi purtat targa prietenului pentru că boala îi făcea impuri... De cealaltă parte, dinaintea uşilor, acolo unde mereu Hristos Domnul stă în aşteptarea noastră, Iisus Hristos Mântuitorul. El, Cel care nu Se scârbeşte de puroi şi bube, de mizeria sărăciei şi de neputința bolii. El, Prietenul desăvârsit. Care ne învață în rânduiala postului că acesta-i de fapt scopul - să ne spintecăm coperişurile indiferentismului şi să-i facem loc cerului. Cu prietenul lor, coborât pe funii - cam cum ne coborâm morții în morminte- cei patru îl urcă-n cer, de fapt așezându-l dinaintea lui Dumnezeu.
Duminica aceasta poartă cu ea și numele amintind de Sfântul Grigorie Palama, episcop de Tesalonic, cel care avea să lupte mereu pentru curăția învățăturii de credință, făcându-se prin aceasta Prieten şi Ucenic lui Hristos. Şi, aşa cum Sfântul acesta al vederii lui Dumnezeu ne învață mereu că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființă, ci numai în manifestările Lui în afară (energii necreate), tot astfel, pe treapta aceasta a Postului, învățăm că orice om tânjeşte în viață să fie înțeles şi simte aceasta numai atunci când unul sau altul din prieteni îi vorbeşte şi remarcă marile sale calități, atât de ascunse, că nici el nu mai crede că le are.
Încurajat de dragostea prietenului său, iese din paralizia sufletească, primeşte puterea de a-I spune lui Dumnezeu scăderile sale și, plin de duhul prie tenei, se preaumple de harul iertării...
Se spune că prietenul adevărat este cel care te apără, inclusiv de tine însuți. Cine ar putea-o face mai bine ca Hristos? Acum înțelegeți ce mare Prieten ne este!
Iertătorul nostru, miluieşte-ne cu prietenia Ta cea fără de moarte.
Pr. Constantin Necula